Home / Blog / Constelațiile Sistemice – Trecut, Prezent și Viitor (cont.2)

 

constelatii sistemice2Rădăcini ale Constelațiilor Sistemice in psihologie si filosofie

de Claudia Crişan, psiholog

Constelațiile Sistemice se remarcă prin originalitate, coerenţă şi eficacitate însă au rădăcini şi precursori în multe abordări terapeutice, în fundamentele filosofice şi în alte tipuri de abordări ale realităţii cu grad mai mare sau mai mic de generalitate. Constelaţiile Sistemice sunt o sinteză a mai multor tipuri de abordări ale realităţii.

Ceea ce promovează acestea, în primul rând, este ordinea la nivelul cel mai profund, ordinea la nivelul sufletului persoanei. În alţi termeni pot fi privite şi ca o aplicaţie de profunzime a gândirii sistemice.

Rădăcini din psihologie

Din psihologie, Constelațiile Sistemice și-au luat inspirație de la mai mulți autori și întemeietori de terapii, pe care îi enumerăm în cele de urmează.

Carl Gustav Jung – inconștientul colectiv

Constelațiile Sistemice își inspiră înțelegerea din abordarea jungiana asupra inconștientului colectiv. Mai mult, la fel ca abordarea jungiană, Constelatiile Sistemice caută să restabilească echilibrul întregului prin înțelegerea a ceea ce nu poate fi studiat foarte ușor din punct de vedere științific - sufletul. Și în Constelațiile Sistemice se regăsește principiul homeostazitiei - tendința sistemului de a caută echilibrul prin mijloace proprii: în terapia jungiană prin activarea complexelor, în Constelațiile Sistemice prin identificare, ispășire, parentificare, repetiție, etc.

Dacă inconştientul individual se manifestă prin simptome şi inconştientul colectiv se manifestă prin simboluri, iar inconştientul sistemului se manifestă în deciziile pe care le luăm.

Jakob Levy Moreno - psihodrama

L.Moreno este menţionat ca fiind primul care vorbeşte despre inconştientul familial şi grupal cu toate că alţi autori îl menţionează pe Leopold Szondi ca fiind cel care a introdus conceptul de inconştient familial.

Jakob Levy Moreno (născut în 1889, Bucureşti- decedat în 1974, New York) a fost medic psihiatru si fondator al terapiei dramatice sistemice cunoscută sub denumirea de Psihodramă. In anii ’30, a început să lucreze cu clienții săi pe o scenă reală pentru a-i ajuta să-și prezinte și să-și exprime problemele emoționale. Acest teatru al spontaneității s-a transformat într-o metodă terapeutică cunoscută sub numele de Psihodramă.

Fundamentale pentru metoda sa sunt: procesul prin care un conţinut psihic este externalizat şi reprezentat în afara deţinătorului, deblocarea spontaneităţii şi creativităţii clientului, procese prin care este facilitată evoluţia sa. Moreno lucra in fata unui public si invita pe cei veniti ca observatori sa participe ca actori. Pe parcursul unei ședințe, această reprezentare externalizată și clară de gânduri, percepții și sentimente crea o imagine nouă, care se presupunea că urmă să fie internalizată și să aibă un efect evident pe termen lung asupra clientului. Exact ca și în Constelațiile Sistemice ale lui Hellinger, imaginea individuală a unei probleme era înlocuită cu o imagine vindecătoare sau o clarificare. Mai mult, atât psihodrama, cât și constelațiile merg dincolo de cadrul problemelor personale și al sistemelor individuale către un context mai larg, către lumea ca un întreg din care facem parte cu toții.

Virginia Satir - Reconstrucția familială și Sculptura familială

Virginia Satir (1916-1988) este una dintre figurile cheie în dezvoltarea terapiei de familie. Ea credea ca a avea o familie sănătoasă implică în primul rând o împărtăşire deschisă şi reciprocă de afecţiune, grijă şi iubire. Virginia Satir credea că grija şi acceptarea erau elementele cheie pentru a ajuta oamenii să facă faţă propriilor frici şi să-şi deschidă inimile către ceilalți. Virginia Satir a fost cea mai puternică voce care a afirmat cu toată convingerea că cel mai importante aspect pentru rezolvarea problemelor este prezenta („nurturance”).

Metoda de lucru a Virginiei Satir era orientată către o mai bună comunicare în cadrul sistemului. În timpul terapiei cu familii, Satir ajută membrii acestora să ajungă la un schimb de informații deschis și direct, pe care ea îl consideră esențial pentru a face ca sistemul să fie mai flexibil și mai permeabil la schimbare. În același timp, acest lucru făcea posibilă realizarea unui echilibru stabil în cadrul sistemului, deoarece urmarea solidaritatea dintre membrii lui și susținea stima de sine a fiecărui individ. Conform gândirii sistemice, toate elementele sistemului se influențează reciproc. Astfel, pentru a se ajunge la un echilibru stabil, toate elementele trebuie considerate egale.

Ivan Borszormenyi-Nagy - terapia contextuală

La sfârșitul anilor ’60, ungurul Ivan Boszormenyi-Nagy (1920-2007) a început să descrie structura relațiilor familiale care mergea dincolo de psihologia individuală și tranzacțională. Modelul lui de lucru, terapia contextuală, a aparut după ce, timp de 25 de ani, a căutat explicații despre cum funcționa terapia. Acest model propune patru dimensiuni ale realităţii relaţionale: Faptele - evenimente în viaţa personală, repetiţii etc; Psihologia individuală; Tranzacţiile sistemice - acoperite de terapia clasică sistemică, reguli, putere, aliniere, triangulaţii, feedback etc; Etica relaţiilor- echilibru - dezechilibru, just - injust, loialitatea oarbă (inconştientă). Concluzia lui principală a fost că relațiile sunt determinate de o dinamică etică existențială ascunsă. Deoarece aceste conexiuni implicite nu se pot recunoaște la suprafață, el le-a numit „loialități invizibile”. După el, efectele acestor loialități invizibile erau mai puternice decât cele ale celor mai observabile acțiuni și fenomene din istoria vieții unei persoane.

Concluzia lui Boszormenyi-Nagy a fost asemănătoare celei a lui Moreno - când deschiderea și orientarea iau locul negării și al secretului - atunci, ele serveau la crearea unei noi întâlniri, care era făcută posibilă sub îndrumarea unui terapeut. Principiile esențiale ale acestei teorii erau: loialitatea și echilibrul, meritele și drepturile.

Rădăcini din Filozofie

Filosofia Constelațiilor Sistemice este fenomenologia. Pentru a înţelege şi a practica metoda constelaţiilor sistemice este esenţial ca să fie înţeleasă filosofia care stă la baza acestora. Fără acest demers filosofic orice încercare de apropiere este sortită eşecului.

Filosofia fenomenologică

Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon şi logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienţei, aşa cum este reprezentată în conştiinţă, nu ca fapte, ci ca esenţă a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii, și fără să fie interesată de aspectul obiectiv, baza materială fiziologică din spatele funcționării conștiintei. Conceptul de fenomenologie apare mai întâi la Hegel, care în 1807 a publicat lucrarea "Phänomenologie des Geistes" ("Fenomenologia spiritului"). Fenomenologia modernă îşi are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano şi se bazează în mare măsură pe concepţiile lui Husserl, expuse mai ales în opera sa capitală, "Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie" ("Idei pentru o fenomenologie pură şi pentru o filosofie fenomenologică", 1913).

Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de Martin Heidegger în Germania şi de Maurice Merleau-Ponty şi Jean-Paul Sartre în Franţa, ceea ce a dus la apariţia existenţialismului.

Miezul constelaţiilor sistemice este chiar raportul şi reglajele între nivelurile conştiinţei - metaconştiiţa, conştiinţa sistemului şi conştiinţa individuală.

Dacă vrei să citești mai multe despre Constelațiile Sistemice, vezi și următoarele articole:

Ce sunt Constelațiile Sistemice?

Bert Hellinger – întemeietorul Constelațiilor Sistemice 

Lucrul cu Constelații Sistemice în organizații